De multe ori am trecut prin Bran şi nu ştiam că în spatele pădurilor se găseşte un traseu care te poartă spre masivul Piatra Craiului.
Zis şi făcut, am pornit spre muzeul Vama Medievală din Bran, locul de unde am început traseul. Tot ce a trebuit să facem a fost să traversăm șoseaua și apoi podulețul de peste pârâul Turcul ce trece prin Bran.
Ţin să precizez faptul că încă de la intrarea în traseu veţi fi întâmpinaţi de un indicator mincinos, care precizează faptul că traseul durează o oră. Timpul adevărat este de 3 ore, dar merită pe deplin să fie parcurs.
Poteca a început cu o urcare destul de abruptă, dar printre copacii şi florile care au prins viaţă odată cu venirea primăverii, am zărit Castelul Bran ce deja rămăsese jos în vale.
Urmăm marcajul bandă roşie, şi astfel începem să prindem încet, încet, altitudine până la un prim punct de belvedere aspra Moeciului de Jos.
Primăvara ne arată că a început să se instalaze şi la munte.
Urcuşul susţinut a durat o oră, dar efortul ne-a fost răsplătit cu niște priveliști deosebit de frumoase asupra Munților Bucegi și satelor de la poalele lor.
Nu
ai cum să nu te opreşti şi să admire un astfel de peisaj. Din acest punct
urcarea este mai lină şi ne poartă la graniţa dintre două păduri.
Traseul are mai multe șei, astfel că sunt câteva suite de urcușuri și coborâșuri, ceea ce te poate obosi. La un moment dat am dat de un zid al unei fost cetăţi medieval sau cel puţin aşa ne-am închipuit.
Am întâlnit o stână pe lângă care am trecut destul de liniştiţi deoarece nu am văzut să fi urcat, încă, ciobanii cu oile.
Dacă respecţi natura, vei fi răsplătit de ea, aşa cum am fost şi noi. Am ajuns într-o poieniţă plină cu ghiocei, cum nu am mai văzut până acum.
Aceşti
vestitori ai primăverii, ne-au fost ghizi prin pădurea ce va urma a nu fi prea
prietenoasă cu noi.
Ȋn mod normal, traseul prin această ultimă porţiune de pădure nu ar trebui să dureze mai mult de 45 de minute. Doar că noi am avut parte de mai multe peripeţii prin pădure, care te fac să ai impresia că te afli de o eternitate în ea.
Primul indiciu care ne-a arătat că nu suntem singurii care ne aflăm în această pădure sunt urmele de urs.
Al doilea indiciu a fost sunetul de animal pe care l-am auzit. Acesta a fost momentul în care am scos fluierul şi am început să fluier.
Am avut parte de un moment de cumpănă, în care nu ştiam dacă să avansăm sau nu. Dar cumva am auzit voci de oameni mult mai în faţă şi din acest motiv am avut curaj să ne continuăm traseul.
Am fluierat în acea pădure, cât nu am fluierat toată viaţa. Cumva am fost capabili să nu ne pierdem cupătul şi să avem vreo reacţie necugetată.
Dintr-o dată am ieșit brusc la un punct de belvedere ieşit parcă de nicăieri. Chiar dacă știam dinainte și mă așteptam ca la un moment dat să avem parte de o priveliște spre Creasta Pietrei Craiului, efectul a fost ca și cum nu am fi ştiut.
Mândri că am reuşit să trecem peste obstacolele întâmpinate, am scos steagul, pentru a imortaliza momentul aşa cum obişnuim să procedăm.
Ne luăm la revedere de la Piatra Craiului şi ne întoarcem pe acelaşi traseu, cumva mai liniştiţi deoarece pe coborâre am întâlnit un cuplu ce vizau acelaşi obiectiv ca şi noi.
Pe coborâre am reperat un punct de belvedere asupra castelului Bran, doar că după aventura din această zi am hotărât că este mai bine să venim a doua zi.
Consider că a meritat să parcurgem acest traseu, cu tot cu experienţele de care am avut parte. Natura este sălbatică, dar atâta timp cât nu îţi pierzi firea, poţi avea parte de experienţe de neuitat.
Cumva, prin faptul că am fost capabili să învăţăm o lecţie de viaţă, natura ne-a răsplătit şi am văzut un căprior în loc de urs.
Comments
Post a Comment